Din vechile obiceiuri ale popoarelor

Destule lecții pot fi învățate de actualii politicieni români apropo de victoria lui Barack Obama. Nu și că ar trebui să-i intereseze prea tare, la capătul imperiului, ce nou Cezar continuă nuanțarea unor politici pe care pleava de reprezentanți ai poporului nu le va înțelege vreodată. Dar învățăminte există, în capacitatea unui politician de a se face reales, indiferent de cultură sau geopolitică. Victoria lui Barack Obama nu este atât a sa, de această dată, cât a partidului din care face parte, a mașinăriei care și-a început funcționarea la scurt timp după prima investitură la Casa Albă. Și nu banii sau voluntarii sau speech-urile au făcut votul, ci un calcul care, la un nivel de bază, este foarte simplu.

Societatea capitalistă nu prea pune valoare în produsele second-hand. Ideea este să-ți iei acum lucrul pe care ți-l dorești, iar atunci când termini cu el, să-ți iei altul mai bun și poate chiar mai scump. Nu îți târăști mașina înapoi la dealer pentru a o repară, pentru a-i reda lustrul de odinioară și pentru a pleca înapoi acasă. Îți poți cumpăra în schimb o mașină noua de la aceeași firmă, în funcție de gradul de mulțumire cu prima. Așa merge treaba.

Actul democratic, însă, permite reșaparea. Cel puțin în SUA, ai de ales între două branduri distincte care, la rândul lor, investesc fiecare într-un candidat. La următorul mandat, fie el în Congres sau la Casa Albă, vânzarea este cu atât mai grea cu cât mașinăria de partid încearcă să te dezvețe de obiceiul capitalist, în lipsa unei alternative proprii mai bune sau în comparație cu contracandidatul. Îl vrei pe cel nou de la celălalt brand sau rămâi tot cu al nostru? În momentul în care îl alegi pe cel din urmă, omul acela nu poate fi la fel de nou și de lucios că prima dată, în mod evident. Dar iată că se poate, într-un proces de vânzare împotriva firii, ca o pluralitate să plece acasă cu aceeași mașină.

Aspectul care contează, în această simplificare ușor cretină a actului democratic, este că partidele politice nu au întotdeauna alternative la candidați. Uneori, pur și simplu nu vor, dar este evident, în majoritatea cazurilor din ultimele decade, că democrația funcționează și cu un număr de oameni care s-au săturat de procedura alegerii răului cel mai mic între două percepții similare. Creditul pentru victorie, în cazul echipei lui Obama, se datorează în mare măsură măririi acestei diferențe între cei doi candidați și nu neapărat în repararea percepției legate de omul lor. Dacă Obama candida cu același produs, construit pe baza speranței (Hope), indiferent de capacitățile sale de orator sau de șef al executivului, pierdea. Forward a fost ales, atunci, atât timp cât Romney era o alternativă mai proastă. A fost un calcul simplu bazat pe natura umană.

Revenind la oile noastre, democrația modernă nu ține pasul, nici măcar la vârful națiilor, cu cerințele electoratului pentru noutate. Atunci când democrația este importată fără o evoluție naturală în mod local, percepția răului este cu atât mai mare, iar actul democratic se rezumă la simpla obligație civică. Această realitate mai dă ca rezultat și o reactivitate crescută din partea întregului corp de electorat, care va prefera variante extreme la ceea ce partidele obișnuite au de vânzare. Simpla mărime a birocrației politice umane și evoluția greoaie a candidaților în cadrul sistemelor democratice transformă doritorii de putere din afara sistemului, indiferent de extremismul acestora, în potențiali lideri aduși pe aripile providenței. Aceștia sunt și ușor, chiar dacă uneori violent, de dat la o parte, deoarece conștiința publică nu percepe riscul, ci doar ușurință cumpărării lor.

Actualii politicieni pot lupta cu noutatea sau o pot îmbrățișa, atât timp cât liderii lor înțeleg că una este mașinăria și altul este produsul scos la vânzare. Un bun manager nu este întotdeauna și un bun om de vânzări, de pus în vitrina magazinului. Așa că atunci când ne întrebăm cum un domn Diaconescu poate avea 10% din electorat fără să facă, practic, nimic, prima privire ar trebui să fie spre partidele actuale și spre incapacitatea lor de a se reforma într-un mod care să permită identificarea și susținerea adecvată a schimbării; și în reciclarea infinită a unor dinozauri despre care nu vrem să mai auzim pe primul plan al comunicării publice. Nu spune nimeni că trebuie să plece, doar să ia rândul din spate după o vreme și să împingă în față produse noi.